Ai calarit vreodata? Ai avut ocazia sa simti adevaratul cal-putere? Nu ce ne invatau profesorii la fizica cu motoare, puteri, capacitati si asa mai departe, ci realitatea unui cal adevarat, fie el baiat, fie ea fata, pe care sa o inhami, sa i te urci in sa si sa mergi la plimbare, ca intr-un duo in care tu te afli la inaltime dar in care energia, viteza se afla in interiorul blandului animal, dupa caz, in spinarea caruia te afli. Si nu ma gandesc la ponei, aceia sunt pentru copiii ai caror parinti incearca sa ii deprinda cel putin cu posibilitatea de a putea calari un cal la un moment dat, sa simta viata de sub ei impreuna cu care trebuie sa formeze un cuplu, sa se simta unul pe celalalt precum doi parteneri atat de apropiati.
Ponei nu am avut ocazia sa calaresc, de-a lungul copilariei n-am ajuns in preajma unor astfel de caluti, apoi in adolescenta am considerat ca sunt deja prea mare ca sa mai incalec un ponei, desi am vazut in cateva randuri adulti care se urcau in spinarea bietilor ponei incercand sa sustina, cum puteau si ei, ditamai namilele de oameni. Am avut insa ocazia, pe cand eram doar o copila, sa simt cum e sa te afli in spinarea unui cal adevarat.
Ai calarit vreodata?
Bunicul avea un cal pentru muncile agriculturii si intr-o zi m-a intrebat daca vreau sa ma urc in spinarea lui. Bineinteles ca fascinatia acelei varste m-a facut sa spun Da, doar nu puteam sa ratez ocazia, drept pentru care bunicul m-a ajutat sa ma urc pe spinarea calului. Nicio emotie, a stat linistit, uite ca nu imi mai amintesc cum il chema. Normal de vreme ce au trecut mai bine de douazeci de ani de atunci. Iar eu nu am ajuns sa ma atasez de el, iata in continuare si din ce motive.
Urcata fiind pe cal, bunicul l-a luat de haturi, apoi de o sfoara cu care era legat, cu scopul sa lase calul cumva liber sa ma plimbe intr-un cerc descris de funia cu care il tinea. S-a indepartat de cal ca sa poata crea acea raza de actiune necesara, apoi i-a spus sa se miste. Ceea ce calul a si facut. Cu mine in spinare probabil ca era destul de ciudat si pentru el, nefiind obisnuit cu pasageri. Cert e ca dupa cativa pasi linistiti, atunci cand a schimbat pentru prima data directia de mers ca sa inceapa cercul imaginar, eu am cazut. Din fericire, in iarba, eram in gradina.
Caderea de la 1 metru inaltime
Au sarit cu totii spre mine, bunicul, mama, vecinul, ca sa verifice sa nu fi patit nimic. Nu patisem nimic, cazatura fusese de la doar un metru si ceva, e drept, precum un bolovan caci nu-mi spusese nimeni cum sa stau sau cum sa-l tin. Normal si acest lucru, nu mai trecusera nici ei printr-o experienta similara.
Cred ca am plans, m-am ridicat dar nici nu s-a mai pus problema sa repet experienta. Care a ramas astfel singura. Un esec ai putea spune. Nu mi-a mai trebuit de atunci sa ma urc pe un cal. Spuneam mai sus ca nici nu am mai avut ocazia, nici tragere de inima nu am mai avut. Acum stau altfel, curaj as avea, dar ma gandesc la bietul animal, ce sa caute el cu mine in spate? Mai bine sa traiasca linistit fara efortul de a ma duce si pe mine.